(foto) Descoperiri urbane: Casa Cheșco – locul copilăriei unei principese din Chișinău

„Suntem o țară fără monarhi și aristocrație. De fapt, suntem o țară care a ajuns să fie una fără nici un dram de aristocrați. Să știi că am avut și noi prințesele și reginele noastre. Au fost și în Moldova neamuri de aristocrați care, pe lângă birocrație și corupție, promovau și multă cultură, aduceau în țară cele mai așteptate spectacole de balet, cei mai vestiți cântăreți de operă din Europa, tipăreau ziare și cărți cu operele artiștilor locali, aduceau de prin vacanțele lor moda statului în cafenele și a pălăriilor cu pene colorate” scrie Anastasia Taburceanu.
 

 

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Neamurile de aristocrați dădeau baluri și, în același timp, țineau adevărații intelectuali ai acestui colț de țară activi. Aristocrații cu bani construiau case frumoase, cu stil și cu creier. Case pe care acum le lăsăm în voia soartei, a vânturilor și a ploilor (se vor dărâma de la sine și pe locul lor vor crește falnic novostroaie, construcții hidoase, colorate în piersic și roz, care se combină frumos cu surul urbei noastre – un vis socialist nerealizat).

Iar copiii vestitelor familii de la noi precum: Gonata, Leonard sau Râșcanu se înrudeau cu membrii familiei regale din România sau din Europa. Pe atunci oamenii aveau alte aspirații și statutul social  avea un alt fel de măsurătoare.

În anul 1875, la 6 martie în orașul Florența,  în familia colonelului basarabean în armata rusă, Petre Cheșco (descendent al unei ramuri al familiei Wassilko) și a Pulheriei Sturdza, din familia boierilor Sturzești din Moldova, se năștea fiica lor, Natalia. Familia Cheșco cu cei patru copii ai lor petreceau mult timp în Florența pentru clima caldă a locurilor ce făcea bine mamei Pulheria, care suferea de tuberculoză.

Din nefericire, Natalia a rămas orfană de mică. Este crescută de unchiul său Constantin D. Moruzi, proprietarul moșiei Dănuțeni, din preajma Ungheniului. Îmi imaginez că la sfârșitul sec. XIX nu prea aveai multe distracții într-o moșie din Ungheni.  Așa că Natalia își căuta distracțiile în alte părți, făcând des vizite la Iași, Chișinău, Odesa și Viena.

Când era la Chișinău, Natalia stătea în casa bunicii Zamfira Cazimir-Cheşco. Bunicul Ioan Cheșco a fost membru al Sfatului Suprem al Basarabiei, precum și conducător al nobilimii din județele Chișinău și Orhei, apoi al județelor Soroca și Iași. Acești doi nu puteau avea o casă orișicare, de aceea cumpără de la principele Mihai A. Cantacuzin o casă cu 11 odăi, ce a fost construită după un proiect confirmat de Comisia de construcții şi Drumuri în noiembrie 1857, construcţia fiind terminată în 1858.

(Primele informaţii documentare vizavi de acest monument datează din vara anului 1855. Pe atunci, de la Dumă a fost cumpărată o suprafață de pământ de 1 800 de stânjeni pătraţi, aproximativ patru mii de metri pătrați, de către soţia consilierului de colegiu Elisaveta Loran. În 1858 construcția casei a fost terminată, an indicat în frontonul rezalitului. Peste ceva timp, Elisaveta Loran a vândut casa principelui Mihai A. Cantacuzino, după care, conacul a intrat în posesia Zamfirei Cazimir-Cheşco. După care casa intră în proprietatea Mariei Hasnaş, care în 1899 vinde proprietatea imobiliară lui Ida Șpirt”Centrul istoric al Chișinăului, la începutul sec al XXI-lea”).  

Casa este realizată în stil „empire turc”, având un amplasament deosebit de rar întâlnit pe atunci la Chișinău: în mijlocul unei grădini, îndepărtată de aliniamentul străzii.

 

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Prin această grădină, probabil, tânăra Natalia se plimba în serile de vară sau făcea serate cu prietenele ei cuconițe. Sunt sigură că această grădină avea și un foișor  unde le plăcea buneilor să servească micul dejun printre florile cu roua răcoroasă, atunci când îi vizita nepoata Natalia.

  Prin această grădină, probabil, tânăra Natalia se plimba în serile de vară sau făcea serate cu prietenele ei cuconițe. Sunt sigură că această grădină avea și un foișor  unde le plăcea buneilor să servească micul dejun printre florile cu roua răcoroasă, atunci când îi vizita nepoata Natalia.

La proclamarea de către principele Milan a Regatului Serbiei în 1882, pricipesa Natalia a devenit regina Serbiei.

În 1889, ca urmare a abdicării de la tron a regelui Milan, fiul lui Milan și al Nataliei, Alexandru, devine rege al Serbiei, sub numele de Alexandru I. La 5 ani după, regele Alexandru I este asasinat.  Regina Natalia a rămas singurul membru în viață al dinastiei Obrenovici. Regina și-a împărțit averea la Universitatea din Belgrad, la bisericile și mănăstirile din Serbia, după care s-a convertit la catolicism. S-a călugărit în anul 1903 și a lucrat ca infirmieră pentru mai mulți ani. Și-a petrecut restul vieții în Franța. A murit în 1941 la St. Denis (Franța). Memoriile sale se păstrează în Muzeele Vaticane. Regina Natalia a fost înmormântată în cimitirul din Lardy, o localitate la 37 km sud-vest de Paris.

Și poate o fi această istorie tristă, eu una cred că regina moldoveancă a fost și fericită, poate la Viena, fiind mireasă, sau copilărind la Chișinău, sau în casa unchiului său intelectual de la Ungheni. Tristă e istoria care o trăim acum, pentru că minunata casă de pe Lazo 24 are pereții jerpeliți, podelele umflate și geamurile zidite.

 

Monument de arhitectură de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău, stă să se prăbușească.

Când nu plouă, studenții de la Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice pictează în una din odăile fostului conac, printre puținele încăperi în care nu cade acoperișul. Dacă ar putea vorbi, pereții ne-ar spune multe istorii și triste, și fericite pe care nici nu le bănuim, și nici nu avem cum s-o facem. Atâtea familii frumoase s-au perindat prin această casă, atâtea petreceri s-au dat aici, atâtea drame s-au dezlănțuit. Iar noi asfaltăm grădina cu flori și așteptăm să cadă casa

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Photo Credit: Anastasia Taburceanu

Monument de arhitectură de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău, stă să se prăbușească.

Când nu plouă, studenții de la Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice pictează în una din odăile fostului conac, printre puținele încăperi în care nu cade acoperișul. Dacă ar putea vorbi, pereții ne-ar spune multe istorii și triste, și fericite pe care nici nu le bănuim, și nici nu avem cum s-o facem. Atâtea familii frumoase s-au perindat prin această casă, atâtea petreceri s-au dat aici, atâtea drame s-au dezlănțuit. Iar noi asfaltăm grădina cu flori și așteptăm să cadă casa.